What’s up with space?

Even the space key is so big, on the keyboard. Why is that?
To find it easily.

Do you easily find space between your words?
Do you easily feel the space between your syllables?
Do you easily feel the space between your letters?

Do you feel the space between your breath in
And your breath out?

Do you feel the space between sleeping
And being awake?

Do you comprehend the space between dreaming
And the awaken state?

What’s up with space?
It is so big, on the keyboard.
Yet so small,
and all over the place.

Did you know that most of what there is
Is in this “space” –
And not in what we think is “out of space”?

How about the space between
Atoms and molecules?
Yes, I’m talking about that.

Do you offer yourself space
To feel that?

Do you comprehend the space between your body cells?
Do you easily feel the space between your neurons?
Do you easily feel the space between your time?
Do you easily feel this?
Space.

S p a c e .

S p a c e.

S

p

a

c

e.

|______________|

Exactly one year ago I was heading to Asia. This has been my first day of the voyage that has changed life forever. 29th of March. Milan. Then Bangkok. Then Manila. Then Puerto Princesa. Then Tigman. Then Tigman. Then Tigman. Then Il Nido. Then Puerto Princesa. Then Manila. Then Saigon. Then Vung Tau. Then Mekong Delta. Then Saigon. Then Kuala Lumpur. Then Tehran. Then Baku. Then Istanbul. Then Bucharest. Then home. Then Barcelona. Then pregnancy test. This has been my first day of the voyage that has changed life forever. I am getting ready to rest next to my daughter and my beloved partner. This has been my first day of the voyage that has changed life forever.

Today I bumped on the streets into a very dear person met last autumn. He lives isolated, at one hour or so away from this town. He has built a small house with his bare hands there. He has the most beautiful natural landscape in his backyard and doesn’t come to town very often. But I bumped into him. Him into me, to be more accurate. He was on the bike. My daughter wraped on me. He bumped into us, to be more accurate. I invited him over to dinner. He just left. One hour ago, to be more accurate.

He asked me to have a look over the drawings I have told him about – „from my trip to Thailand or whatever”. Found them. Browsed them. Laughed. All of us. Such a good thing to happen. I almost forgot that this has been my first day of the voyage that has changed life forever. Forever and ever, to be more accurate.

This post is to Maya.

„An Illustrated Travel Journal” is also to be dedicated to her.

As I am.

As i a,

Thank you!

See you around.

A round.

Haha.

Get it?

♡

Intensitate.

Acum toate sunt intense.

Intens in toate.

Intensitate.

Asta voi simți.

Asta voi fi, asta voi lăsa să fiu.

Intensitate.

Ce luni frumoase, ce carusel.

Ce an surpriză, ce minunății de aventuri,

Ce minunăție de existență.

Ce de mulțumire.

Ce de emoție.

Fără definiri și clișee.

Ce greu e să percepi și să exiști

Fără ele.

Sunt logodnică.

Sunt logodnică.

Am un inel pe deget care spune că mă voi că-să-to-ri cu cineva.

Eu. Cu cineva. Căsători.

Am spus da. Sunt logodnică.

Sunt însărcinată.

Sunt însărcinată.

Am o fetiță în pântec care acum, când scriu, se mișcă.

Care simte tot ce simt.

Care e cu mine tot timpul.

Am o fetiță în pântec care spune că voi fi mamă.

Că sunt mamă în devenire.

Eu. Mamă. În curând.

Dincolo de roluri și clișee, eu sunt.

Eu împart. Împart existența cu încă două suflete.

Îndeaproape. 3, cu tot cu Frido. Îngerul de cățel.

Eu am tot fost. Eu.

M-am protejat.

M-am iubit.

M-am sabotat.

M-am urât.

M-am schingiuit.

M-am ascuns.

M-am neglijat.

M-am strâns în brațe.

M-am iertat.

M-am iertat.

M-am iertat.

M-am iubit.

M-am sabotat.

M-am pierdut iarăși.

Am înnebunit de ego.

Am înnebunit de ciudă

Fiindcă am înnebunit de ego.

M-am iertat.

M-am iertat.

M-am iertat.

El.

Mă vede.

Mă vede.

Vede în mine iubirea

Vede în mine lumina

Vede în mine puterea

Vede în mine sensibilitatea

Vede în mine feminitatea

Vede în mine lascivitatea

Vede în mine vioiciunea

Vede în mine vulnerabilitatea.

Mă vede.

Cât de frumos

Și de rar.

Cât de frumos

Îmi spuneam în gând zilele trecute că

I-aș spune, sub forma unei declarații de iubire,

Că

Dacă Dumnezeu nu ar exista, l-aș inventa doar cât să îi sărut picioarele

Fiindcă îl am pe el în viața mea.

Iar în momentele în care lumina  nu e aprinsă,

În momentele în care face feste becul din beciul minții

Cu flash-uri repetitive și psihoze abuzive,

Îl las să treacă.

Pâlpâieli obosite în întuneric

Care și înnebunesc că nu mă întorc în tenebre.

Păi ce să caut eu acolo, când am văzut ce frumos e la

Frumosul etaj nou, nouă?

Toate universurile paralele sunt pe Planeta Pământ.

Doamne, cel care ești, îți sărut picioarele pentru cel în care

Eu. Exist. Acum.

 

Am văzut ieri un arțar impresionant. 

Era foarte înalt. 

Frunzele se jucau în cerneluri galbene, oranj şi sângerii. 

De sus-sus, am ochit începutul dansului unei frunze galbene. 

Se unduia ştergând aerul doar cu aceeaşi parte, zbâțâită scurt, ca un fund obraznic, dar nu îndeajuns de tare cât să se dea peste cap. Era calmă în tot dansul ăsta al ei, poetic calculat. Cred că a făcut trei – patru secunde până jos. 

Oare câte secunde lipite durează chelirea arțarului? 

Mai sunt dansuri la unison, împerecheate, rostogolite, înfuriate de-un vânt diagonal. 

Aş îndrăzni să estimez o medie de 2 secunde per frunză.

Aş îndrăzni să estimez un total de cinci mii şase sute – şase mii de frunze în arțarul ăla. 

Facem o medie. 

5800 × 2 = 11600 secunde

11600 : 60 = 193,(3) minute

193,(3) : 60 = 3,(2) ore
Cam atât durează toamna.

Trei. 

Ore,

Luni,

Dansuri,

Minuni.

I have always believed that there are two types of dogs:

Dogs that sing and dogs that don’t.

I have come to believe that my dog is part of the second category.

He’s almost 3 years old. Hasn’t sang once, ever.

He’s a non-singer.

He’s cute and all. But that’s it.

I have come to believe that my theory is void.

 

I was on a restaurant’s terrace. Medieval town, old church just next to us. We were serving a good, fancy meal, after 3 days of nature. One second (a sharp one, most probably) the church bell started a solid loud sound across all surrounding air. That was all that one could hear.

Frido shifted his head to face the church, with a very short but well-decided move. His eyes were wide open and looked quite surprised. He was staring in amazement. The next second he lifted his little face up and closed his eyes. That lasted I think a couple of seconds more. I was asking arround and in my head what is going on. But the next second everything was as clear as the sound of a church organ. It was the Singing Second.

He switched to that little whistling look, twisting his dog lips and just
s   i   n   g   i   n   g.

 

He sang for 3-4 very long and beautiful seconds.

And I almost started crying.

 

***
There’s no such thing as a non-singer dog. There’s just the magical Singing Second. When a non-singer dog becomes a singer dog. And only he knows what would make his soul vibrate.

 

Always be your dog’s believer.

Space-Time Notes:

This story has happened in Sighisoara, after 3 days near the woods of Micfalău, Covasna, more than a month ago.

The illustration has been done near the woods of Ulmoasa, Maramureș, where Frido and I have stayed for 3 days, more than a week ago.

This story has been written and indexed after 3 days near the woods of Rimetea, Alba, for my 31st birthday.

Frido will be 3 in September.

 

 

Știi când te uiți la cer și-l vezi așa, greu și înnăbușit, de atâta ceață sau nori indeciși?

Nu vezi lumina soarelui atunci. Doar bănui că e acolo (că doar de aia vezi orice). Dar nu o simți. Nu-i acolo. Nu ți se imprimă pe retină. Nu îți hrănește sufletul.

Așa e cu lumina. Când e ceață. Nu trece.

Așa e și cu ochii. Când te cufunzi în gânduri, când ești răpit, cam într-atât de tare încât trebuie să fii scuturat sau strigat de câteva ori ca să revii. Atunci. Atunci ai ochii încețoșați. Și lumea vede că nu-i acolo licărirea aia. Nu e lumina. Nu trece de pojghița gândurilor. Nu ești acolo.

Știi cum sunt oamenii ăia cărora nu le sclipesc ochii? Parcă nu le poți vedea licărirea. Au o ceață indecisă permanentă pe ochi. Eu știu cum sunt oamenii ăia. Am fost unul dintre ei, semipermanent. Și am și acum zile mai îngândurate în care sunt unul dintre ei.

Ceața aia care se pune pe ochi și care nu lasă lumina prezenței să se arate sunt tot gândurile. Dar sunt alea și mai toxice. Pentru că nu te acaparează până în punctul în care ești disfuncțional social. Nu. Poți avea reacții, automatisme, replici, grimase fabricate, chiar și zâmbete. Poți trăi așa. Ani de zile. Poți crede că ești perfect funcțional așa. Poți ajunge să uiți cum e să nu fii așa. Cum e să fii limpede. Să strălucești. Să-ți lași lumina să iasă în afară. Să ți se oglindească sufletul și să îi zâmbească vieții, cu gura mare, până la urechi. În vreme ce mintea tace. Căci nu-i nu-știu-ce utilă atunci.

Sunt buni norii grei, plini cu picuri de ploaie. E bună și ceața. Te-ajută să funcționezi. Ce frumos e totuși să vezi soarele. Să îl lași să te pătrundă. Să îl lași să te inspire. Să îl lași să te expire.

 

Omul sfințește locul

Când vede duhul din el.

E ca și cu văz-duhul.

Când ieși din dens văzduh,

Mai poți să vezi și-un duh.

Al tău. Și sfânt.