Balans. Echilibru. Balans.
De unde-atâta echilibru în dans
Când ba călcâiul, ba degetul mic de la piciorul stâng,
Ți-s nesigure?
Și, până la urmă, de unde atâta cenzură?
Și de ce? Cum faci curat în tine?
De unde obsesia asta cu curatul?
Aș putea începe să fac curat în afară.
Am putea începe, zic.
O farfurie, un pahar. Un chilot. O dâră de praf.
Ștearsă, mă refer.
Hm, oare poți să ștergi o dâră de praf?
Nu cred.
Cred că nici nu poți să lași o dâră de praf.
Decât dacă ești un tub de aspirator
Saaaau
O perdea veche, nemișcată de vreo, hm, să zicem, 12 ani,
Apoi mișcată brusc de un nou venit care vrea să cumpere spațiul acela.
(Ceva discuții politice la mijloc, pe fundal, neapărat. Cineva trebuie să zică între timp: „Mhm, da, am înțeles.” Mișcând brusc și nervos, așa, timid, ca un icnet dinăla ce se voiește a fi intimidant – precum din partea unui psihopat criminal în serie introvertit, care își ridică pe nas rama subțire a ochelarilor în timp ce-și linge buzele și cine știe ce sinapse bolnave scânteiază. Ei, în tot acest timp, adică aproximativ 2 milisecunde, perdeaua asta sună. Brusc. Tăios. Comunist. Te și aștepți s-o auzi pe Elena-n fundal după asta. Metal pe metal. Și după drama asta sonoră, în loc s-o auzi pe Elena, îl auzi pe Chopin. Pentru că, în razele alea calde de soare, care îmbată colțuri de cameră și care îi dau, poate, un aer mai misterios și mai incitant decât cât are spațiul în celălalt 73% din timp, vezi armate de acarieni dansând. Balerinește. Of, necuvânt.)
[dar totuși, poți să îi vezi cum dansează? Suav, molcom și ordonat în același timp?
dar totuși, poți să-l auzi pe Chopin? Cald, moale, din buricele degetelor, piano.
Deci așa aș putea zice că, da, poți să lași o dâră de praf.
O super dâră de praf. O dâră de praf demnă de Broadway.
O farfurie. Un chilot. Le văd pe cabaret. Moulin Rouge. Farfuria se sparge, de-atâta scârțâit de curățenie. Nu se mai suportă. Chilotul nu vă zic ce face când vede farfuria, atât de curată. Dar se uscă dupaia.]
rockosanna.com 