Ex-pre-si-vi-ta-te

Expresivitate.

Ce cuvânt frumos.

Rimează cu „agresivitate”

Dar  n-are nicio legătură cu el.

Eu, cel puțin, cred că n-are.

Am avut un vis atât de frumos.

Cristina îmi tot spune să-mi trec visele jos.

Write-them-down, adică.

E important.

La fel de important ca expresivitatea.

Pentru că, știți voi,

În vise suntem noi.

Cu toate cărările noastre negate,

Ascunse, înfundate,

Nepătrunse.

(…)

Se făcea că eram într-o sală de clasă. Eram așa, o mână de vreo 15-20 de oameni (o mână extraterestră, desigur). I-am adunat eu pe toți, frumos, acolo. În realitate n-ar avea ce căuta oamenii ăștia împreună, dar eu m-am gândit să fac o clasă cu ei. Dascălul nu mai știu cine era. Cred că l-am compus eu din mai multe bucăți, mici și preferate, care cine-știe-de-pe-unde. Unde beta, unde alfa. Care cine-știe-de-pe-ce-unde. Era foarte carismatic dascălul. Când ne povestea ceva, tot visul răsuna a el. Cu culori puternice, saturate, vibrante și luminoase. Cu o voce puternică și caldă în același timp. Restul personajelor erau defocusate, mișcate, cât să creeze un ambient promițător de realist.

Se făcea că eram la ora despre expresivitate. Ăsta era un dascăl de ceva arte. De creativitate. Părea să fie un artist complet, erudit, cu o formare intelectuală și bun la suflet. Avea și înțelepciune. Se simțea din licăreala privirii și din felul în care punea pauză după cuvintele de legătură.

Se făcea că domnul nostru ne prezenta un studiu de caz despre expresivitatea chipului uman. N-il proiecta maaare, pe tot peretele, de pe niște diapozitive care sunau teatral de vechi la fiecare schimbare.

Și ne spunea, dramatic și răsunător:

Vedeți, aici este liniștită. Calmă, placidă chiar. Dar rostește cu ochii neîncetat. Îi simțiți iubirea, tristețea și istoria proprie, aceea care a adus-o la acest calm.

(…)

Aici e în extaz. Râde cu gura până la urechi (parcă o și auzeam, are un râs inconfundabil).

(…)

Aici este tristă. Îi simțiți lacrimile necurse numai din expresia chipului. Îi vedeți durerea în colțurile gurii.

(…)

Aici ea este fericită. Puteți remarca ridurile de expresie din colțurile ochilor și seninătatea din iris.

(…)

Simțeam energia din jurul meu ca un zumzet. Eram atât de plină și de mândră. Toată lumea părea să trăiască momente mari, erau atât de multe „ahaa”-uri necuvântate în încăpere. Și tot atâtea zâmbete și chipuri curioase. Curiozitatea se hrănea cu fiecare diapozitiv și dansa pe revelația descoperirii.

Se făcea că mi-am visat mama.

(…)

Mama mea.

În 25 de zile, ea este pe Planeta Pământ de 50 de ani.

Mi-a dat naștere când ea avea 19 ani.

Apoi m-a dezmierdat atât de mult și de frumos.

Apoi ne-am redescoperit când eu aveam 20 de ani.

Apoi ne-am spus adevăruri când eu aveam 27 de ani.

Într-o plimbare pe plajă.

Apoi am trecut prin multe.

Și împreună, și separat.

Apoi ne-am mai spus niște adevăruri.

Ea este mama mea.

Este studiu de caz pentru expresivitate.

Este studiu de caz pentru bucurie.

Este studiu de caz pentru căldură.

Este studiu de caz pentru durere.

Este studiu de caz pentru PUTERE.

Ea este mama mea.

Apoi încep să o văd.

Ea

Este

Mama

Mea.

Ex-pre-si-vi-ta-te.