Știi când te uiți la cer și-l vezi așa, greu și înnăbușit, de atâta ceață sau nori indeciși?
Nu vezi lumina soarelui atunci. Doar bănui că e acolo (că doar de aia vezi orice). Dar nu o simți. Nu-i acolo. Nu ți se imprimă pe retină. Nu îți hrănește sufletul.
Așa e cu lumina. Când e ceață. Nu trece.
Așa e și cu ochii. Când te cufunzi în gânduri, când ești răpit, cam într-atât de tare încât trebuie să fii scuturat sau strigat de câteva ori ca să revii. Atunci. Atunci ai ochii încețoșați. Și lumea vede că nu-i acolo licărirea aia. Nu e lumina. Nu trece de pojghița gândurilor. Nu ești acolo.
Știi cum sunt oamenii ăia cărora nu le sclipesc ochii? Parcă nu le poți vedea licărirea. Au o ceață indecisă permanentă pe ochi. Eu știu cum sunt oamenii ăia. Am fost unul dintre ei, semipermanent. Și am și acum zile mai îngândurate în care sunt unul dintre ei.
Ceața aia care se pune pe ochi și care nu lasă lumina prezenței să se arate sunt tot gândurile. Dar sunt alea și mai toxice. Pentru că nu te acaparează până în punctul în care ești disfuncțional social. Nu. Poți avea reacții, automatisme, replici, grimase fabricate, chiar și zâmbete. Poți trăi așa. Ani de zile. Poți crede că ești perfect funcțional așa. Poți ajunge să uiți cum e să nu fii așa. Cum e să fii limpede. Să strălucești. Să-ți lași lumina să iasă în afară. Să ți se oglindească sufletul și să îi zâmbească vieții, cu gura mare, până la urechi. În vreme ce mintea tace. Căci nu-i nu-știu-ce utilă atunci.
Sunt buni norii grei, plini cu picuri de ploaie. E bună și ceața. Te-ajută să funcționezi. Ce frumos e totuși să vezi soarele. Să îl lași să te pătrundă. Să îl lași să te inspire. Să îl lași să te expire.
Omul sfințește locul
Când vede duhul din el.
E ca și cu văz-duhul.
Când ieși din dens văzduh,
Mai poți să vezi și-un duh.
Al tău. Și sfânt.
rockosanna.com 