Doi e 1, tot e 1

Bate vântul tare.

Am văzut rotocoale de plante uscate tăvălindu-se

Prin cartier

Ca prin Texas.

Și două întâmplări foarte asemănătoare.

Am văzut.

1. Budapesta.

Caut cazarea. Mi-am notat datele pentru orientare transmise de cei de-acolo. Un reper internațional, ca pentru turiști, anume Burger King. Te duci pe bulevardul principal, după el. Dup’aia vezi o librărie pe nume nu-știu-cum și-un magazin de sport nu-știu care. Numărul e 22. Ar trebui să aibă curte interioară, veche, impresionantă. Zic și eu din poze, nu altfel.

Citesc aceste chestiuni și mă uit în jur. Du-te vino. Flori. Oameni. Flori. Ambalaje. Reclame. Texte multe. Maghiară. Stație de autobuz. Du-te vino. Flori. Oameni. Ambalaje. Reclame. Reclame. Texte multe. Bulevard. Magazine. Oameni. Magazine. Texte multe. Maghiară. Unde Dumnezeu e? De la Burger King încolo n-am mai priceput nimic. Mă tot duc. Percepția mi-e violată în continuare. Mă opresc.

M-am oprit.

M-am liniștit. Respir.

Textele multe, oamenii, florile, ambalajele, reclamele, magazinele sunt toate, tot acolo.

Mă pregătesc să fac un 360. Adică să privesc pivotând pe călcâi, analizând toate unghiurile punctului în care mă aflu. Îmi ridic privirea. Poare e imensă. Neagră, rotunjită sus, din fier forjat, cu foarte multe detalii. Se vede că sunt de demult detaliile alea. Acuma nu mai sunt așa detalii. E o poveste întreagă poarta asta. Neagră. Imensă. Deasupra ei stă o plăcuță mică, pătrată, marcată:

22.

**

2. Cluj-Napoca

Mi-am luat cerceii albaștri cu clips. Mă dor urechile de la cerceii cu clips. Cerceii cu clips sunt cerceii mei preferați, urmați de cerceii uriași. I-am purtat de drag, câteva ceasuri. Până am început să conștientizez, cu fiecare fracțiune de secundă, că am  lobi de urechi. Ce mult îmi plac cerceii uriași! Pe cei cu clipsuri îi arunc în fundul borsetei.

Urc scara blocului. Aud că pică ceva din borseta deschisă. Mă uit pe jos. Nimic. Îmi place mult să găsesc chestii picătoare pe jos. E o pasiune asta. Nimic. Gol. Beton cu picățele și atât. Ei. Mi s-o fi părut. Doar eu văd tot ce pică pe jos. E o pasiune asta.

Sunt în papetărie. Plătesc. Mi se-mprăștie borseta lângă casa de marcat. Tipic.

Cade din ea un cercel cu clips. Albastru, mic. Mă uit după al doilea. Răscolesc tot. Timp incomod. Nu-l găsesc. Nu e nicăieri. Cerceii cu clips sunt cerceii mei preferați.

Urc scara blocului. Pe la 2, pe ușile de la uscător, cu multe-multe-multe gemulețe, vopsite ca și cu picioarele, în albastrul ăla turcoaz spălăcit și îngălbenit pe la margini (adică pe porțiunile alea care indică clar că procesul s-a efectuat cu membrele inferioare, c-or fi fost ele mâini sau picioroange de goange), îl văd. Frumos, rezemat cu grijă, ca și cu mâinile delicate și grijulii. Albastru, strălucitor, bombat și înfipt. În scara asta locuiesc oameni buni.

Blocul 5. Scara 3. Etajul 2. Cercelul cu clips numărul 2 a fost reperat în aceeași zi cu împrăștierea borsetei, la 2 zile distanță de la purtarea sa.

Cerceii cu clips sunt cerceii mei preferați.

Se poartă câte 2.

**

Bate vântul tare.

Am văzut rotocoale de plante uscate tăvălindu-se

Prin cartier

Ca prin Texas.

Și două întâmplări foarte asemănătoare.

Am văzut.

The traveller’s game

I think one of the disadvantages of being a traveller is that you can play your game on and on and on.

You keep on meeting new people and start telling them your story.

How you like it told.

How you like it spoken.

How you like it answered – when it’s asked.

How you like it transformed – each and every time.

On and on and on.

You know, I was born in a small town.

My parents got divorced when I was 10.

It was a traumatising experience.

I was a very ambitious professional in my early 20s.

I love to read and write and paint and draw and sing.

All that story,

All that jazz,

All that bullshit,

All that fuzz.

 

But you don’t get to the point when people get to tell you:

Man, I know you. This is shit. You shouldn’t do this.

You shouldn’t be loud when you wake up if there are other people sleeping.

You shouldn’t feel embarrassed for no reason, just because there’s a toxic person next to you.

You shouldn’t brag so much because it takes you nowhere.

People don’t get to tell you that.

Because you’re a traveller.

You get to places,

Tell your story

And then get out.

Puff!

Next stop.

Next stage.

Next audience.

Same game.

Take a mirror with you.

Not Dorian’s.

 

(i should read that book).

 

 

 

inepție:inerție

Nu vreau să mai cad în nicio inerție.

Niciuna.

Înțelegi?

Vreau să fiu în stare să-mi periez dinții diferit în fiecare dimineață.

Vreau să-mi spăl coatele cu jind de fiecare dată.

Cum poți, oare, să fugi continuu de inerție,

Fără să fugi continuu de lucrurile repetitive?

Pentru trezirea zilnică,

Cu spălat pe fațete ascunse ale caninilor.

Pentru pielea zbârcită din coate,

Care ne îngrijește

Mult mai des decât ne gândim noi la ea.

Nu-i inepție inerția aia frumoasă,

Trasă de fulgi de suflet,

Atât de sublim încât abia o simți.

În sunatul telefonului,

În întrebarea rostită,

În cărarea trecută.

Dar nu-i bine să-i spui inerție ăleia.

Că e conștientă.

Inerția

E inconștiență perseverentă.

Bîști de-aici, că te mănânc, cu fulgi cu tot!

(Nu cu fulgii mei de suflet.

Ăia mi-s călăuză spre cărarea pe care

Tu nu ai ce căuta!)

Na-na-na-na-na-naaaaaa!

Primul

Urșii polari au firele de păr transparente și pielea albă.

De-aia îi vedem albi.

Cred că ăsta e fun-fact-ul meu preferat.

Îmi place să-l introduc în conversații. Interogativ.

Apoi să zic un „da” satisfăcut și moale.

Ca răspuns la întrebarea „da?”

Sau după răspunsul „da, știam”.

Cred că mai mult îmi place să zic „da”-ul ăla satisfăcut și moale, de fapt.

Aș putea să-mi mai găsesc întrebări după a căror răspunsuri să-l așez.

***

– Urșii polari au firele de păr transparente și pielea albă. De-aia îi vedem albi.

– Da?

– Da.

***

– Astăzi mi-am găsit primul fir de păr alb.

– Da?

– Da.

***

Eram la baie. După sport. Cu mușchii întinși încă.

E foarte bun becul ăla de la baie.

Mă uitam la mine. La chipul meu, la cum mi-e așezat părul.

Astăzi m-am dat cu rimel.

Nu mi-am mai pus rimel de ceva timp.

Nu de mult, dar de ceva. Timp.

Mi-am văzut genele negre.

Și irișii bogați.

Și părul.

Proaspăt spălat.

Și mi-au căzut ochii pe el.

Primul.

În vârf de cap, pe partea stângă a cărării.

Mai scurt decât celelalte.

Și mai rebel.

Cred că fiecare om are un level-up la cârleonțeală pe firele albe.

Dacă ai părul lins, alea albe ți-s ondulate.

Dacă îl ai buclat, alea albe ți-s și mai zvârcolite, cu tente de electrocutare.

Electro-cutare.

Electro-cu-tare.

El-e-c-troc-u-tare.

Uh!

Cum adică care?

„Alea albe.”

Mă simt om mare.

Da.

(O înșiruire de cuvinte

Transparentă precum

Firele de păr ale

Ursului alb.

Ce, nu știai?)

tumblr_m5lia3tcr51qdss9uo1_500

Primul.

Notă: în fața aceleiași oglinzi, la puține secunde distanță, l-am găsit și pe-al doilea.

Ex-pre-si-vi-ta-te

Expresivitate.

Ce cuvânt frumos.

Rimează cu „agresivitate”

Dar  n-are nicio legătură cu el.

Eu, cel puțin, cred că n-are.

Am avut un vis atât de frumos.

Cristina îmi tot spune să-mi trec visele jos.

Write-them-down, adică.

E important.

La fel de important ca expresivitatea.

Pentru că, știți voi,

În vise suntem noi.

Cu toate cărările noastre negate,

Ascunse, înfundate,

Nepătrunse.

(…)

Se făcea că eram într-o sală de clasă. Eram așa, o mână de vreo 15-20 de oameni (o mână extraterestră, desigur). I-am adunat eu pe toți, frumos, acolo. În realitate n-ar avea ce căuta oamenii ăștia împreună, dar eu m-am gândit să fac o clasă cu ei. Dascălul nu mai știu cine era. Cred că l-am compus eu din mai multe bucăți, mici și preferate, care cine-știe-de-pe-unde. Unde beta, unde alfa. Care cine-știe-de-pe-ce-unde. Era foarte carismatic dascălul. Când ne povestea ceva, tot visul răsuna a el. Cu culori puternice, saturate, vibrante și luminoase. Cu o voce puternică și caldă în același timp. Restul personajelor erau defocusate, mișcate, cât să creeze un ambient promițător de realist.

Se făcea că eram la ora despre expresivitate. Ăsta era un dascăl de ceva arte. De creativitate. Părea să fie un artist complet, erudit, cu o formare intelectuală și bun la suflet. Avea și înțelepciune. Se simțea din licăreala privirii și din felul în care punea pauză după cuvintele de legătură.

Se făcea că domnul nostru ne prezenta un studiu de caz despre expresivitatea chipului uman. N-il proiecta maaare, pe tot peretele, de pe niște diapozitive care sunau teatral de vechi la fiecare schimbare.

Și ne spunea, dramatic și răsunător:

Vedeți, aici este liniștită. Calmă, placidă chiar. Dar rostește cu ochii neîncetat. Îi simțiți iubirea, tristețea și istoria proprie, aceea care a adus-o la acest calm.

(…)

Aici e în extaz. Râde cu gura până la urechi (parcă o și auzeam, are un râs inconfundabil).

(…)

Aici este tristă. Îi simțiți lacrimile necurse numai din expresia chipului. Îi vedeți durerea în colțurile gurii.

(…)

Aici ea este fericită. Puteți remarca ridurile de expresie din colțurile ochilor și seninătatea din iris.

(…)

Simțeam energia din jurul meu ca un zumzet. Eram atât de plină și de mândră. Toată lumea părea să trăiască momente mari, erau atât de multe „ahaa”-uri necuvântate în încăpere. Și tot atâtea zâmbete și chipuri curioase. Curiozitatea se hrănea cu fiecare diapozitiv și dansa pe revelația descoperirii.

Se făcea că mi-am visat mama.

(…)

Mama mea.

În 25 de zile, ea este pe Planeta Pământ de 50 de ani.

Mi-a dat naștere când ea avea 19 ani.

Apoi m-a dezmierdat atât de mult și de frumos.

Apoi ne-am redescoperit când eu aveam 20 de ani.

Apoi ne-am spus adevăruri când eu aveam 27 de ani.

Într-o plimbare pe plajă.

Apoi am trecut prin multe.

Și împreună, și separat.

Apoi ne-am mai spus niște adevăruri.

Ea este mama mea.

Este studiu de caz pentru expresivitate.

Este studiu de caz pentru bucurie.

Este studiu de caz pentru căldură.

Este studiu de caz pentru durere.

Este studiu de caz pentru PUTERE.

Ea este mama mea.

Apoi încep să o văd.

Ea

Este

Mama

Mea.

mama-01

Ex-pre-si-vi-ta-te.

Lawn dawn

Transport of London. Tube. Train. Bus. People going everywhere, from everywhere.

All the people. All the races. All the stories. All the devices.

All the devices.

All the brands in all the shopping bags.

Bus – flora

We’re on the upper part of the typical London bus. Front seats. No preferential fee included. Preferential view, though. It’s a miraculous perspective on those seats. Your dead angles hide a lot of life. You don’t see the bicycle fully, you don’t see the scooter fully, you don’t see the Smart fully. The driver does. You don’t. You just know that you’re too up to see. But you’re safe, cause the driver sees everything. Just don’t panic if the other half of the Smart will pop out from some angle at some point, all safe and going.

There’s an angle though in that miraculous perspective seat that is not at all dead. It is all alive. It is all a-l-i-v-e. I saw the most advanced dancing leaf some day. I was not alone. I shared the dance with Bianca, one of my favourite souls in this world (also in the top-favourite minds, she is). So this leaf was spiral dancing. With perfection-equal spins. In the air. Vertically. Towards earth. It was what it seemed like an oak leaf. With those 6 simetrical, rounded bumps, and the 7th as a crown, at the end of it, spinning crazy and elegantly at the same time. I think it was the fastest pace elegance that i have ever witnessed in a leaf. She (I would say) made the most astonishing performance for about 3 intense seconds.

Train – fauna

Night bus. Main station. Empty train due to arrival in advance. There’s only one Indian guy in a suit talking way too loudly at his 6 (discussing love and oncology topics at the same time, there must be a huge amount of pain involved).

I see a very small mouse on the platform. So no repugnant rat he is – he’s a cute one. Seems like one lost from yellow fields on the concrete vastness, either it being too hot or too cold – in this case, December-freezing. He has these specific extra-quick moves, like he’s existing on a different time axis expansion. He seems to be searching for something – to eat, probably. Keeps on cutely rubbing his nose and sitting and then moving just a bit more, extra-fast, of course.

Changes attitude dramatically in a fraction of a second and starts running like crazy. Humans are approaching – as I notice, with delay. He’s hidden after a pillar. At some point that doesn’t do the job anymore, he’s not protected enough. He’s desperate. And gets to run like nuts under a plastic wall crack, a diagonal sprint record. Humans pass with their big steps and loud voices (two of them).

I’m waiting for a few seconds to see if he’s getting out of there again. He isn’t. Not for now, at least. Biorythm would probably have learned night trains frequency, in some way or another. He has been seen by a human for approximately 23 seconds.

Tube – human

Tubes are nuts at rush hours. This due to phisical overload of humans (they are nuts all the time, due to humans’ mental overload). People numbly stare at their plastic-glass devices. Some of them have books. Or magazines. Or, in some cases, even other humans to talk to. But you rarely glimpse serenity in a tube. It’s a mundane A-to-B environment. Tops you glimpse some void politeness (functional and even mandatory in big crowds, but detrimental to true interaction, as its voidness gets to be contagious and to eventually affect other spheres of life, as well).

So in a regular week day, at rush hour, I got to glimpse serenity in a tube. He was about 70something. Greyish tones – I think – he wore. But the eyes were there. He was there. HE WAS THERE. Both ends of his lips were there, a bit lifted up by that continuous soul-smile. Both eyelids were there, pushed down by the need to rest and pushed up by the continuous soul-smile. His wrinckles were smiling. His heart was smiling, hugely smiling.

He saw that I saw him. He saw that I was there, too. He saw that I WAS THERE, too. He smiled at me. His soul smiled at me. It was themost beautiful moment. It felt like forever, even though it lasted for about 1 second.

Bianca started speaking to me.

lawn-dawn-illustration

Gâscă cu gutui la cuptor

 

Cine, din această încăpere, și-ar da viața pentru o gutuie?

Să ridice mâna sus!

Picuri de apă. Sacadați. Ascuțiți și reci.

 

Cineeeee, din această încăpereee, și-ar da viața pentru o gu-tu-ie?

Să. Ridice. Mâna. Sus!

 

Nimeni, nimic.

Liniște. Penibil. Mult penibil.

 

Ariciul doar dă din bot, i-e jenă să scoată ochii la vedere.

Abia îndrăznește să-și unduie țepii cu fiecare respirație.

 

Veverița nici măcar nu înțelege ce se vorbește acolo.

Ea nu pricepe limba asta.

Sare autist și atât.

(Cred că veverița, de fapt, e foarte prostuță.)

 

Cine mai? Cine mai?

Hm, e și un cățel pe malul lacului. Își tot:

Pleacă capul,

Linge botul,

Bate codița.

 

Ca și cuuuum…

S-ar simți super-vinovat de ceva anume.

(Vai, Doamne, sper că nu-și asumă prostia veveriței, bietul de el!)

 

Nimeni, nimic. Penibil. Ăsta începe să schelălăie.

Foarte șoptit, ca de plâns de rătăcit de stăpân.

Apoi puțin mai tare, ca de plâns de stăpân rătăcit.

 

Cineeee,

Din

Această

Încăpereeeeee…

 

Băăăăi! Da’ mai opriți-vă!

Doamne Dumnezeule. Ce-i cu masacrul ăsta valoristic? [- necuvânt!]

 

Și-atunci motanul, care nu înoată veci pururi (apropo), se prelinge în apa lacului,

Fără niciun strop de păr zburlit sau gemut porcesc de mâțesc,

Și trage gâsca afară.

 

I se lovește trupul de mal ca o palmă de moalele capului.

 

 

Stătuse cu labele-n sus vreo jumătate de oră.